După ce am plecat de lângă fi-mio (am fost să-l văd între 24 feb și 10 martie) aveam în minte momentul (pe care l-am și postat pe Fb.) în care se plimba nu pe potecă ci prin zăpada cea mai mare și dădea chiote (chiote de cucerire a spațiului larg din fața sa...a nemuririi...) strângea din ochișori... mi-a venit în minte... ”Hai, băiete, strânge, ... strânge-ți pleoapă
de pleoapă, strânge-le...
Amurgul trece pe dinaintea ochilor tăi uimiți
de parcă ar vrea să vă priviți
unul altuia, sângele.” Habar n-aveam că era o poezie, (am postat-o mai jos) de despărțire de lume... Pentru mine, din izbucnirea asta a lui fi-mio, poezia s-a schimbat în esența ei, devenind o declarație de război sfânt: ”Sunt aici ca să vă cuceresc Cerurile. Nu stiu de NU SE POATE”
În fibra adâncă a neamului meu există acest sentiment... el mai iese afară din când în când și unii, (eu cel puțin...) îl recunosc...
Amurgul curge pe dinaintea ochilor tăi uimiți
de parca-ar vrea să vă priviți
unul altuia, sângele. Ia hai să te văd, Amurgule! ... Ce e amurgul?... Aha! Pică soarele... și înroșește tot în jur?... Aha, da, bine! Și? Ce-i așa special? Amurgul ăsta? Ptiu!
Ăsta are valoare doar daca eu mă uit la el și-l trăiesc. Are valoare și dacă-l pot reda ca Nichita. Dar e valoros dacă s-a putut reflecta în sufletul meu și a găsit în el un peisaj cel puțin la fel de frumos cu care să-l compar pe ăsta din fața ochilor ... atunci doară ...Da!
E nemurirea în ei, în copii. E D-zeu adică. Pai dacă nu acolo, unde?
................................................................................................................................
NU MAI PÂLPÂIE
Nu mai palpaie nici o pasare, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta.
Hai, Nichita, strange-ti pleoapa
de pleoapa, strange-le.
Amurgul curge pe dinaintea ochilor tăi uimiti
de parca-ar vrea sa va priviti
unul altuia, sangele.
Nichita Stanescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu