Am o imagine...
De fapt sunt mai multe, o secvență de film ...
Nu mai știu de unde e ...
Poate am trăit-o, poate e chiar dintr-un film, poate am visat-o.
Mulți copii, ca la Moldova, pe o uliță de sat ... Mulți copii, diferiți ca vârstă însă toți roșcați cum am vazut eu la un vecin de acolo din sat într-o curte. Între unșpe și treișpe copii. Tata sau bunica mi-a zis atunci că sunt toți ai lui. Îmi părea imposibil la vremea aia, nu putea fi adevărat.
Și nici nu era. Vreo doi erau ai lui frac-su.
Așa, ... secvența ...
Noi copiii, suntem pe uliță. Eu stau jos, cu spatele la drum în locul în care ar trebui să se afle șanțul de scurgere al apei. În caz de ploaie. Nu se scurgea nimic pe ulițele satului acela în care am copilărit și eu o vreme ... Dacă ploua, îți rămânea cizma în noroi și atât.
În fața mea, în fundal, un gard înalt până la cer ... Scânduri înalte, cenușii, trecute de vreme, bătute foarte aproape una de alta. Nu văd prin ele în curtea din spate. Nu văd cerul.
Eu și toți copiii din vecini vreo cinșpe-șaișpe, vârste diferite, ei-roșcați, îngrămadiți roată în jurul unei palme de pământ pe care unul mai mare dintre noi ne construiește din bețe, pietre și pământ ... ceva ... un pod, o fântână, o corabie ... mai știu eu? Suntem așa înghesuiți cum stăm acolo atenți la poveste că între noi se face întuneric ... ne zgâim la pământ, bețe, și scrijelituri și vocea ăstuia mai mare ne face să vedem apa, podul, corabia, fântâna ...
Cineva, un adult, pe deasupra noastră aruncă în mijlocul cercului peste minunatele construcții, cinci-șase colaci albi, proaspeți, calzi ... Șantierul dispare subit și fiecare își smulge ca o mică fiară o bucată cât mai mare de pâine pe care o bagă repede în gură, sperând și chiar reușind, unii dintre ei, să mai agățe și alte bucăți căzute pe jos de la alții mai mici ... Mă reped instinctiv să apuc și eu una însă să mă oprește un gând ... „Cine le-o fi aruncat?”
O fi vecinul, nu am timp și nu vreau să mă întorc să mă uit acum ...
„Dar dacă ...? Atunci înseamnă că iau bucata vreunuia dintre copiii lui ...?! Păi asta ...”
Mă blochez cu mâna întinsă peste fostul pod care-i numai pietre și bețe acum și simt cum îmi ies ochii din orbite de uimire ... A dispărut totul ... chiar și firimiturile. Mă uit în jur ... E lumină multă dintr-o dată. Fiecare și-a luat o bucată și-au fugit care-ncotro.
Mi se pare că aud un râset.
Sau un geamăt ...
Între mine și gard un copil de vreo 10 ani, mai mult blonduț decât roșcat, cu ochi verzi-incolori, cu picioarele sub el, se chinuie să se ridice de jos. Cealaltă mână o ține întinsă cu aratătorul spre mine.
Citesc pe fața lui groază, durere, durere fizică, ciudă apoi iar groază și iar durere și iar .. și...
Acei ochi incolori sclipesc câteodată a satisfacție și apoi iar a spaimă și durere ...
Prinsese o bucată mare de pâine pe care a îndesat-o toată în gură și acum se chinuia tare să o înghită în timp ce încerca să se ridice de jos și râdea de mine arătându-mă și celorlalți cu degetul lui întins ca o gheară, cum că am ramas fără pradă. Se îneca, râdea, se înspăimânta, se sufoca, se lăsa iarași să cadă căci nu se putea nici măcar ridica de jos din cauza durerilor dar nu uita să țină degetul întins și să mugească satisfăcut și disprețuitor când și când deși eu îl vedeam cu pâinea în gât... murind ...
E foarte, foarte posibil chiar să fi trăit aceste minute de viață în copilărie mea, pe ulița satului, în fața casei, la mai puțin de cincizeci de metri de Prut.
Dar nu mai sunt sigur ... Nu mai știu ...
